Romania furata! Fabrica de Conserve Calafat! Reportaj complet 18 minute!

Mâncăm bulion şi pastă de tomate care nu mai cunosc roşia naturală. Le importăm sub formă de pastă triplu concentrată, le diluăm, le ambalăm atrăgător şi le vindem cu etichetă de conservă românească. Însă adevărata conservă românească a dispărut demult, odată cu prăbuşirea fabricilor care o produceau. Şi care, în anii 70, au aşezat România între primele zece ţări ale lumii la producţia de conserve. Astăzi, aceste fabrici au devenit afaceri imobiliare sau ruine.

Italienii îi spun „mărul de aur”, iar germanii, „mărul paradisului”. Românii o numesc „roşie”.

Povestea roşiei româneşti începe în Peru, locul în care apar primele tomate din lume. De acolo, seminţele călătoresc pâna în Mexic şi apoi până în Europa, aduse de faimosul conchistador spaniol Hernan Cortez, în 1519. Timp de 360 de ani, europenii se feresc de roşie, despre care au impresia că este otrăvitoare. Reputaţia tomatei este salvată de italieni, în 1880, când inventează pizza şi o folosesc la sos.

Dar românii tot nu au încredere în virtuţile ei. Ca să-i convingă pe concetăţeni că aceste legume sunt cu adevărat sănătoase, oamenii de ştiinţă ajung să mănânce roşii, demonstrativ, în centrul Bucureştilor. Gestul lor schimbă definitiv destinul pătlăgelei româneşti.
01:37 / 18:04

Embed:

Aşa că, în anii ’50, românii cultivă tomate pe suprafeţe extinse. Cercetătorii noştri observă că solul şi soarele din zona subcarpatică sunt prielnice celor mai gustoase şi hrănitoare roşii din Europa. Astfel, încep să dezvolte primele soiuri sută la sută româneşti. În anii ’60, România deschide primele fabrici de conserve, iar roşia autohtonă, transformată în bulion, suc şi pastă de tomate, cucereşte trei continente. În zece ani, există deja 70 de fabrici care trimit conserve de roşii în Asia, Europa şi în America. Străinii observă că, faţă de conservele lor de roşii, ale noastre sunt mult mai dulci, mai gustoase, iar pasta de tomate este atât de hrănitoare, încât poate fi întinsă direct pe pâine şi mâncată ca atare. Asta fiindcă e făcută din roşii crescute, în mare parte, direct pe câmp, cu foarte puţine chimicale. Spre deosebire de roşiile românești, cele din Europa nu sunt atât de aromate şi de hrănitoare fiindcă sunt crescute în aşa-numitele „culturi fără sol” – în saci de folie, pe un substrat mineral fertilizat intensiv cu îngrăşăminte chimice.

Producţiile sunt de zece ori mai mari decât cele din România, dar calitatea este mai scăzută.
Decăderea pătlăgelei româneşti

În primii ani după Revoluţie, agricultura României începe să se prăbuşească. Fabricile de conserve sunt devalizate şi, în zece ani, majoritatea falimentează. Iar bulionul şi pasta de tomate româneşti sunt înlocuite cu importuri, făcute dintr-un concentrat chinezesc de zaharuri, diluat cu apă. Ca să mimeze că pasta de tomate ar conţine roşie naturală, unii comercianţi îi adaugă amidon şi gume, ca agenţi de îngroşare. Procedeul este ilegal. Iar povestea roşiei româneşti se stinge odată cu prăbuşirea fabricilor de conserve.

Pe câmpul de la Valea Roşie, la 20 de kilometri de Olteniţa, patru dintre angajaţii fostei fabrici de conserve vor să vadă ce a mai rămas din clădirea în care au lucrat mai bine de 40 de ani. Unul a fost lăcătuş, altul contabil, altul lider de sindicat, iar ultimul, mecanic. Pe vremea când fabrica exporta mii de tone de conserve pe an în toată Europa, niciunul dintre ei nu credea că întreprinderea lor va ajunge ruină.

„Pe bucăţele, pe bucăţele s-a dus. S-a furat tot ce a fost lemnărie”, spune unul dintre ei, Gheorghe Lungu.

La 400 de kilometri distanţă, în judeţul Dolj, tronează ruinele unei alte fabrici de conserve care a fost dezmembrată, privatizată şi apoi abandonată. Din fabrica de la Calafat, a doua ca mărime din ţară, mai există doar câteva hale încuiate cu lacătul. Câţiva paznici supraveghează dărâmăturile. Petre Trăistaru, fostul director, a fost martor la prăbuşirea întreprinderii care, până în anii 90, era celebră prin cea mai mare linie de pastă de tomate şi bulion din România.

„Nu mai e nimic, absolut nimic! S-a distrus tot. Au împărţit ţigla după grajduri, au împărţit lanteţii, au împărţit tot şi au făcut fiecare acasă câte o cocină”, spune el.

„Cu fabrica lor au făcut ce au vrut. Inclusiv au devalizat-o. Bravo”, spune și omul de afaceri Silviu Prigoană.

Astăzi, fabricile româneşti de conserve au ajuns rarităţi.

Din cele 70, câte existau până în 1990, au mai rămas 13. Restul sunt distruse sau au devenit obiect de schimb în afaceri imobiliare.
Comparații

În 2015, în România se mai produc conserve de legume şi fructe doar în 13 localităţi – la Tecuci, Caracal, Buzău, Râureni, Buftea, Topoloveni, Filipeştii de Pădure, Turnu Măgurele, Curtea de Argeş, Afumaţi, Neamţ, Constanţa şi Feteşti.

„Le-au cumpărat pentru imobiliare şi au mai câştigat uneori chiar mai mult decât preţul pe care l-au dat să le cumpere, din fier vechi”, spune Gheorghe Glăman, fost ministru adjunct al Agriculturii la începutul anilor 90.

1990 găseşte România în primele 10 ţări din lume exportatoare de fructe şi legume.

Astăzi, producătorii mai fac doar un sfert din cantitatea de conserve de până la Revoluţie, adică numai 150.000 de tone.

Din cele 2.400 de sere încălzite, avem acum de zece ori mai puţine.

Dacă înainte de 1989, fabricile foloseau legume şi fructe din serele şi livezile Cooperativelor Agricole de Producţie, astăzi, materia primă vine din import. Şi tot de acolo vine şi concentratul pentru cele 25.000 de tone de pastă de tomate pe care o mănâncă românii an de an.

„Producţia de pastă de tomate din roşii româneşti reprezintă doar 1%. Şi diferenţa – aducem pastă concentrată la 30-38 de grade brix din China, din Vietnam, din Iran”, spune Aurel Tănase.
Cum a luat naștere industria românească a conservelor

Inginerul Ioan Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu şi ministru al Agriculturii în anii 60, pune bazele industriei de conserve, imediat după colectivizare. Ioan Ceauşescu ridică o întreagă reţea de fabrici de stat specializată în prelucrarea legumelor şi fructelor.

Reţeaua e împărţită între Întreprinderile de Producere şi Industrializare a Legumelor şi Fructelor, IPILF-uri, şi Întreprinderile de Legume-Fructe – ILF-urile. IPILF-urile sunt 28 de fabrici mari de conserve, iar ILF-urile, 41 de fabrici mai mici.

Este perioada marilor succese în agricultură, când România se mândreşte cu cea mai mare suprafaţă irigată din Europa.

În anii ’80, România ajunge să producă 600.000 tone de conserve din legume-fructe în fiecare an, dintre care 80.000 de tone este doar pasta de tomate.

80% din tot ce înseamnă conservă autohtonă pleacă în Germania, Canada, Israel, Egipt, Orientul Mijlociu, ţările arabe şi în URSS.

Ruşii mănâncă an de an un sfert din întreaga producţie românească de conserve.

În Iran, de pildă, odată cu armele livrate de armată, România punea la pachet marmeladă şi zacuscă.

„Soldatului îi dai arma, dar trebuie să şi mănânce. Păi aveam un export foarte interesant şi foarte bănos de magiun în Anglia”, spune Gheorghe Glăman.
Creierul din spatele industriei

În ţară, face istorie gluma că oraşe întregi îşi datorează existenţa fasolei cu costiţă, cea mai populară conservă şi hrană de bază a muncitorilor de pe şantiere.

„Fasole cu costiţă. Şi era gustoasă. Acuma găseşti o bucată de grăsime într-o cutie metalică şi e costiţă”, spune Anca Gavrilă, specialistă de laborator la Institutul Horting.

Reţetele tuturor acestor conserve sunt invenţia cercetătorilor de la Institutul Horting, un adevărat „creier” al industriei.

„Când au ieşit primele şarje, instalaţie nouă, pasta de tomate avea o culoare când o întindeai pe pâine, ziceai că e mătase, pur şi simplu”, spune Petrache Paraschivoiu.

Tot în laboratoarele institutului se nasc şi alte produse foarte populare până în anii 90: celebra răcoritoare Brifcor sau nectarul de piersici. Marian Bogoescu, directorul Horting, îşi aminteşte vizita unui specialist japonez la institut, în anii 80.

„I-am dat suc să bea….Domn’e, este formidabil! Aşa ceva n-am băut. Mai aveţi? Noi nu mai aveam, că erau nişte sticle din acelea mici de la Brifcor, cu căpăcel ruginit, vai de mama lor, şi mai aveam încă vreo 2000 de sticle. Şi a cumpărat nectarul de piersică de la noi. Pentru că era foarte, foarte bun”, spune el.

Nectaruri şi răcoritoare a produs, printre altele, şi IPILF Calafat.

Timp de două decenii, până în 90, fabrica produce în fiecare an 20.000 de tone de conserve. Gogoşari în oţet, castraveţi şi varză murată, ghiveci, mazăre la borcan, zacuscă, sarmale, răcoritoare, marmeladă, gemuri şi dulceţuri.

An de an, cei 3.500 de angajaţi ai Întreprinderii Calafat transformă în conserve 100.000 de tone de fructe şi legume, strânse de pe 12.000 de hectare aflate pe malul Dunării.

Petre Trăistaru, director tehnic în acele vremuri, le ţinea evidenţa.
Fabrica de la Tecuci

În anii ’80, întreprinderea ajunge a doua cea mai bogată din ţară, după cea de la Tecuci. Hale de lucru, laboratoarele şi atelierele – livezi, sere şi grădini sunt întinse pe 2000 de hectare. Clima zonei este favorabilă roşiilor. Ministerul Agriculturii dă fabricii de la Calafat una dintre cele mai mari şi mai moderne linii de producţie a bulionului şi a pastei de tomate. Conservele din roşii de aici sunt exportate nu doar în ţările socialiste, dar şi în Canada.

„Pasta de tomate se fabrica în nişte cutiuţe mititele, aşa, 50 de grame. Era cea mai bună pastă de tomate din România. Era o pastă naturală! N-aveam niciun fel de conservant. Decât roşiile se băgau în cazane şi se pasau şi se făcea pastă din ele”, spune Petre Trăistaru.

La Revoluţie, fabrica avea 5.600 de tone de conserve pe stoc şi doar 8.000 de lei în conturi.

În 1991, CAP-urile se desfiinţează, după ce, prin Legea fondului funciar, terenurile furate de comunişti se întorc la proprietarii de drept. Producţia de legume şi fructe scade. Fabricile de conserve rămân fără materie primă, pierd contractele de export şi încep să trăiască din cârpeli. Profesorul de horticultură Gheorghe Glăman a fost ministru adjunct al Agriculturii chiar în perioada aceea.

„Ţăranii au preferat să vândă legume proaspete pe piaţa liberă. Pentru fabrici trebuie să ai suprafeţe relativ mari. Multe au vândut din stocuri şi au început să-şi închidă porţile”, spune el.
Ultimele conserve la Calafat

Fabrica de la Calafat, devenită între timp Industrial Conserv SA, societate cu capital de stat, abia mai produce jumătate din cât realiza în vremurile de glorie. Ca să-şi păstreze angajaţii, vinde utilaje şi o parte din liniile de producţie. Chiar şi aşa, este nevoită să concedieze jumătate din muncitori. Apoi încearcă, fără succes, să se salveze prin diversificarea producţiei – fabrică alcool, uleiuri rafinate şi produse de morărit.

În 1999 produce ultimele conserve, cu ultimii 128 de angajaţi. Reuşeşte să aibă o cifră de afaceri de 500.000 de lei. În schimb, are datorii de peste 4 milioane de lei la furnizori, bugetul de stat şi la BCR.

Ca să o salveze, un an mai târziu, Guvernul o trece în patrimoniul AVAS în vederea privatizării. AVAS nu reuşeşte nici măcar să organizeze licitaţia.

În 2001, fabrica ajunge la Agenţia Domeniilor Statului. Nici aceasta nu o poate ajuta.

Urmează insolvenţa şi falimentul, la solicitarea BCR, care o şi execută, pentru un credit neplătit.

De la executorul judecătoresc, ajunge la omul de afaceri Silviu Prigoană care, cu 500.000 de dolari, devine stapânul întregului patrimoniu.

„Am cumpărat o fabrică devalizată! Care avea denumirea de fabrică. În interior nu mai existau utilaje, nu mai exista nimic. Noi am cumpărat un teren şi nişte clădiri. Era spart tot pe acolo şi furat”, spune Silviu Prigoană.

Acesta intenţionează să o transforme în afacere imobiliară, întrucât fosta fabrică este bine plasată, chiar în buza podului peste Dunăre, Calafat-Vidin. Lucrurile nu se întâmplă întocmai cum visează Silviu Prigoană. Fabrica rămâne în ruină. Omul de afaceri investeşte doar în paznici şi în cârpirea geamurilor şi a uşilor.

„În momentul în care se dă podul în folosinţă de la Calafat… am crezut că se va devia traficul în zona respectivă şi atunci făcea sens să gândeşti diverse lucruri. Nu s-a întâmplat aşa, traficul nu s-a deviat”, spune el.

Astăzi, fostul mamut al conservelor de lângă Dunăre mai înseamnă doar o mână de hale goale. Prese, instalaţii, concentratoare, linii de îmbuteliere, containere şi benzi care valorau 2-3 milioane de dolari parcă s-au evaporat. Unele înainte ca activele să ajungă în posesia lui Silviu Prigoană, altele după.
Fier vechi

„Toată fabrica asta era plină de cazane, era plină de maşini de închis, maşini de tocat. Toate alea erau din inox. Nu mai este nimic!”, spune Petre Trăistaru.

Linia de tomate şi de bulion, o investiţie de sute de mii de dolari, a ajuns fier vechi în Germania.

„Aia a fost prima tăiată şi vândută la fier vechi pentru că era în integralitate din inox. Era o chestie imensă”, spune Silviu Prigoană.

„Veneau transporturile cu fier vechi şi încărcau în barjă. Oameni care n-au avut nici educaţie, niciun fel de pregătire, s-au apucat şi au făcut firme de fier vechi. Că le-au dat cine era prin ministerele care erau atunci la putere, du-te, mă, şi ia fabrica de conserve, taie-o, vinde-o şi facem bani. Şi s-au îmbogăţit din fier vechi. Dar au avut pe cineva care le-a arătat cu degetul de unde să ia”, spune Radu Ilie, fostul director al portului Calafat.

Şi acum, susţine Petre Trăistaru, ultimii angajaţi ar mai demola bucăţi valoroase din fabrică, pe ascuns.

„Se sparg şoproanele, se vând şoproanele care adăposteau conserve vara şi iarna”, spune el.
Declinul fabricii de la Valea Roşie

Povestea se repetă şi în cazul fabricii de la Valea Roșie, de lângă Oltenița, înfiinţată în 1970 sub numele de IPLF Olteniţa Giurgiu. Era unică în România, fiindcă producea toată gama posibilă de conserve din legume şi carne. Rodica Paceagiu s-a angajat aici când avea 17 ani. La pensie tot de aici a ieşit.

„Costiţă cu fasole, cârnaţi cu fasole, carne de porc cu fasole, pateu de pasare, pateu de ficat, de porc, o bunătate rară”, își amintește ea.

Jumătate din producţia unui an de la Valea Roșie pleca la export. În Anglia ajungea must concentrat, în RDG – mii de tone de cutii de mazăre, în URSS şi în China – pateuri şi carne de porc condimentată, iar în Orientul Mijlociu – pastă de tomate.

Cinci milioane de dolari a investit statul român în fabrica de la Valea Roşie. În patrimoniu erau 10 hectare de teren situate în spatele halelor de producţie, sera pentru răsaduri, trei laboratoare, zeci de instalaţii şi depozite de ambalaje. Vara şi toamna, 4.000 de angajaţi preparau conservele.

„Când începea campania de roşii, traficul era îngreunat, toţi şoferii ne înjurau”, spune Rodica Paceagiu.

Ca toate celelalte fabrici de conserve din ţară, şi cea de la Valea Roşie rămâne, după 1991, fără materie primă.

Fără creditele de producţie acordate ca ajutor de fostul stat comunist şi nevoită să cumpere materie primă din ce în ce mai scumpă, fabrica nu rezistă. Pierde contracte, face datorii la stat şi la furnizori. În 1995, începe declinul. O parte din angajaţi pleacă singuri după ce nu-și mai primesc salariile. O parte dintre cei rămaşi sunt concediaţi.

„În plină campanie de mazăre ni s-a oprit energia electrică. Ieşea aburul din mazăre, puneam calupi de gheaţă prin ea ca să reziste până îi venea rândul să intre în fabricaţie”, spune un fost angajat, Gheorghe Lungu.

În 1999, fabrica mai exista doar cu numele. Nu mai producea nimic. Creditorii îi cer insolvenţa şi este preluată de AVAS, pentru a fi privatizată. Nimeni nu vrea să o cumpere, din cauza datoriilor neplătite. Tribunalul Călăraşi deschide procedura falimentului, în 2004, iar utilajele sunt tăiate şi furate de negustorii de fier vechi.

„Intrau cu aparat de sudură şi tăiau fiare şi nimeni nu le spunea absolut nimic. Toată lumea venea şi cu căruţa, cu maşina şi se servea cât putea”, povestesc foștii angajați.

În 2007, terenul şi activele întreprinderii sunt cumpărate de un investitor italian. O vreme, patronul încearcă să fabrice conserve. Ele ajung să coste mai mult decât cele de import. Investitorul abandonează afacerea şi închiriază fostele hale de producţie. Singura marfă produsă astăzi aici sunt cutiile goale de conserve.

Investitorul italian nu vrea să spună nici în ce condiţii a cumpărat fabrica, nici care îi este viitorul.
Plătim mai scump un altfel de preţ

În 2013, necesarul de consum al întregii populaţii a României, adică 5,6 milioane de tone de fructe şi legume, a fost acoperit din producţia internă. Marea parte din marfă a fost vândută pe marginea drumului şi nu a ajuns în magazine. Aşa că tot a fost nevoie să importăm 900.000 de tone de legume și fructe. Am reuşit să exportăm, în schimb, doar 140.000 de tone de legume şi fructe.

Neajutată de stat, nepromovată şi nesubvenţionată, conserva românească a fost îngropată de cutiile din import.

„Normal că dai faliment, nu te poţi bate cu ăla care vine cu ketchup-ul ăla de trei lulele din şamotă şi tu să faci din roşii. Nu”, spune Silviu Prigoană.

Cumpărăm din străinătate conserve mai ieftine, dar plătim mai scump un alt fel de preţ.

„Sunt foarte mulţi aditivi permişi. Nu au voie să-i adauge în pasta de tomate. Te fură, îţi iei cu totul altceva decât pastă de tomate sau bulion”, spune Anca Gavrilă, specialist în domeniu.

Nu mai ştim, de pildă, cât la sută din bulionul făcut din concentrat de import conţine roşie adevărată.

Reporter: Alina Bădălan

Operatori: Andi Popa, Andrei Captarenco, Răzvan Dima

Montaj: Teodor Ruţă, Mihai Dragolea